Singurătate..
Trebuie spus că, în momentul în care am creat această postare pentru blog, mă simţeam extrem de singură, mă simţeam ciudat şi nu pot să-mi explic ce a fost cu starea aceea. Acum nu mă simt deloc aşa, poate postarea nu va fi la fel de bună însă când am avut starea necesară, nu am avut timp. Acum am timp, nu am starea aceea. Acum nu simt nimic... Ciudat... Deci îmi cer mii de scuze dacă postarea nu e cea mai bună însă scriu acum pentru că simt nevoia să scriu iar acest spaţiu trebuie umplu. Nu?!
Cum spuneam, acum nu simt aceeaşi stare accentuată de singurătate. Acum tot ce am în suflet şi-n gând e un mare...NIMIC! Atunci însă, îmi aduc aminte că nu mă simţeam bine deloc şi eram într-un fel ciudat de decepţie. Eram atât de disperată să am lângă mine un suflet bun şi cald, încât am mi-am făcut tot felul de vise într-o sâmbătă seara, după o cafea cu un „prieten“. O greşeală enormă pe care nu o regret dar care mă face să-mi doresc să mă dau cu capul de pereţi, de ruşine 
. Ar fi fost oricum vise imposibile dar ideea e că începusem să delirez. Simţeam singurătate până şi în aerul respirat. Aceea sâmbătă m-a purtat pe la oraş, puţin, cu nişte treburi ce ţin de şcoală însă eu eram cu mintea-n altă parte. Mai ales după ce mi-am sfârşit treburile şcolăreşti şi mi-am văzut de mica plimbare pe bulevardul din centrul oraşului, în drum spre mătuşa mea. Mi-am luat un foietaj cu afine, absolut delicios, căci eram lihnită şi mi-am văzut de străbaterea-n lung a bulevardului. Soarele-mi ţinea companie şi mă încălzea cu razele lui calde, aerul era foarte plăcut şi toată lumea era ieşită la plimbare. Păcat că mie soarele nu-mi încălzea decât corpul. În suflet nu avea loc să pătrundă căci sufletul meu era, şi poate încă e, ca o încăpere a unui castel părăsit unde razele soarelui nu au pătruns demult. Nu au pătruns pentru că nu le-am permis, pentru că mi-am baricadat ferestrele cu scânduri mari şi groase, nu pătrund pentru că uşă am încuiat-o cu un lacăt mare a cărui cheie am aruncat-o prin cameră, în bezna aceea, ca să nu o găsesc în grabă, căci nu-mi doresc să las soarele în această camera. De fapt, cred că mint. Vreau soare în camera aceea căci aerul ăsta de cameră închisă devine sufocant şi întunericul mi-a furat toată forţa, mă simt fără viaţă, mă simt slăbită şi inutilă. Datorită faptului că la mine e-n permanenţă întuneric, nu mă pot bucura de lumina din vieţile celor ce mă iubesc, nu le pot împărtăşi bucuria de a privi lumina, nu pot zâmbi cu căldură, rămân astfel singură în odaia mea întunecată. Mi-aş dori să fie şi la mine soare, să pot creşte o floricică pe pervazul ferestrei mele şi să pot lăsa soarele să-mi imbrace fiecare cm2 cu razele lui calde şi luminoase dar mă tem. Mă tem căci pentru mine, soarele a fost mereu o persoană la care am ţinut extrem de mult. Mereu am primit „soarele” în umila mea cămăruţă a sufletului, l-am aşezat la masă, i-am împărtăşit viaţa mea în timp ce i-am aşezat în faţă tot ce aveam mai bun în castelul meu, i-am dat voie să deschidă până şi lădiţele-n care-mi ţineam încuiate cele mai adânci şi negre secrete şi i-aş fi dat mereu mai mult dar soarele meu niciodată nu rămânea şi peste noapte la fel cum nici acel soare de pe cer nu rămâne sus, ci apune. Aşa şi soarele meu. Stătea la masă, servea din tot ce-i aşezam, asculta cu sau fără interes poveştile mele, mă lăsa să cred că e salvarea mea şi, când lucrurile aşezate pe masă se terminau, se ridica de la masă şi pleca iar eu rămâneam singură la masă, ca de atâtea ori, privind cum soarele meu se îndepărtează şi cum umila mea încăpere se umple iar de un aer trist, singuratic, şi de întuneric. Şi atunci, ce folos să mai primesc soarele-n castelul meu?! Ce folos să fie lumină-n odaia mea?! Ce folos dacă pentru o zi de căldură şi lumină plătesc cu luni întregi de întuneric?! Ce folos?! Nu, nu sunt întrebări retorice. Sunt întrebări la care îmi răspund singură cu un hotărât „niciun folos”.
Textul este în curs de scriere. Vă rugăm să reveniţi! :)