’’Găseşte-ţi un vis !’’
Se spune că un om fără vise este un om mort. Deci, eu să-nţeleg că am murit?! E adevărat că de multe ori mi-am spus că această exprimare e prea crudă însă, dacă mă gândesc mai bine, e posibil. E chiar extrem de posibil să fiu doar un ’’mort’’ printre vii. De ce? E simplu...
Ca orice copil, mi-am început drumul prin viaţă clădind vise peste vise, crezând că tot ce zboară se şi mănâncă şi că orice e posibil în lumeaasta. Privind visele, da, le-am avut. Visam şi eu să primesc cadou de la Moş Crăciun o coroniţă de prinţesă, visam şi eu hăinuţe scumpe şi alte matrapazlâcuri de genul acesta dar am crescut. Am crescut şi deodată am observat că Moşul nu o să-mi aducă niciodată aceste lucruri pentru că Moşul meu era sărac..observam asta fără să mi se spună, chiar înainte să aflu cine stă în spatele acestor personaje mistice. Am mai crescut şi am început să arunc şi eu un ochi la TV, să ciulesc urechiile la poveştiile de iubire ale vecinei mele, L., mult mai mare ca mine şi care sigur, cunoscuse deja primii fluturaşi în stomac, am început să privesc cu alţi ochi acele gesturi pe care mai târziu le-am numit ’’săruturi’’ şi totodată, am fost şi eu influenţată de toate acestea. Am început să visez la prinţul meu, la persoana aceea numită ’’jumătatea sufletului meu’’. Poate e stupid să visezi la asta de pe la 10-11 ani dar, eram un copil, pentru mine nu existau limite de niciun fel, eram doar eu şi visele mele. Au apărut primele ’’iubiri’’ copilăreşti, au apărut şi primele dezamăgiri şi dramele. Au apărut şi..au dispărut.
Copilul din mine a crescut, s-a mai maturizat. Nu mult, poate deloc şi totuşi, nu mai sunt la fel. Nu ştiu nici eu ce e cu mine sau în cine m-am transformat. Sunt o necunoscută şi pentru mine, ce să mai zic pentru alţii?! Dar revenind...am crescut şi mai mult. O dată cu vârsta, au crescut şi aşteptările de la viaţă. Nu pot spune că la cei aproape 16 ani îmi doresc prea multe sau că visez la multe. Într-o lume nebună, cu o familie deloc perfectă, o viaţă care nu a fost şi sigur nu va fi uşoară şi în aceeaşi lume-n care toţi te judecă pentru că ai avut ghinionul să ai tenul mai închis decăt ei, visele sunt absolut de prisos.
Ce rost are că de mică vreau să devin medic, dacă eu ştiu că niciodată nu voi putea avea ambiţia de a termina o facultate, de a învăţa şi a ajunge cineva? Ce rost are să visez la casa aceea perfectă când ştiu că nu voi avea vreodată bani să mi-o fac sau să o cumpăr? Ce rost are să-mi visez rochia aceea albă, pentru evenimentul special zis şi ’’căsătorie’’ când ştiu că nici bani de acea rochie nu voi avea? Când ştiu că prinţul meu va fi cel mai probabil un tip, ca oricare altul, puţin mai mult alcoolic, vai steaua lui şi pe care l-am ales doar pentru simplul fapt că n-aş vrea să mor nemăritată? Ce rost are să visez?! CARE E ROSTUL VISELOR?!
Mulţi îmi zic ’’păi fă ceva ca să îţi transformi visele-n realitate!’’. Dar ce aş putea să fac? Nimic...ce să fac? Ambiţia îmi lipseşte, curajul la fel. Societatea mă marginalizează de când mă ştiu...NU AM PUTERE SĂ LUPT! Şi mă plâng, mă plâng, mă plâng...Dar altceva nu ştiu să fac şi parcă nici n-aş vrea să părăsesc starea asta. Nu ştiu de ce.
Şi lipsa asta de vise e unul din factorii decepţiilor mele. Decepţie, da, doar decepţie. Credeam că e depresie dar nu e. Pot zâmbi, pot râde la glume.......dacă am starea necesară. Dar nu e depresie, e decepţie. Visele mele au dispărut, motivaţia mea a dispărut, totul a dispărut. Nu mai planific nici ziua de mâine iar dacă îndrăznesc să visez la ceva, mă opresc repede spunându-mi că deşi-mi place ideea, nu are cum să se întâmple. Şi în acest ritm, visele mele se închid frumos într-un întuneric total numit înconştient şi cu o foarte mare grijă, le închid cu un lacăt mare-mare, să rămână acolo ca şi când nu ar fi fost vreodată. Nu ar avea sens să mă amăgesc iar şi iar, singură.
O prietenă-mi zicea aseară să-mi găsesc un vis. Nu! Aşa ceva e imposibil. Am devenit prea insensibilă, prea realistă ca să visez. Cu ce m-ar ajuta?!
Te stimez, iubită R., căci tu visezi la lucruri imposibile şi te comporţi ca şi când îţi trăeşti visul, dar eu, eu nu pot fi aşa. Dorinţele mele au o limită, şi limita asta e realitatea. Lipsa viselor probabil mă distruge fără să-mi dau seama dar cu toate astea, nici să visez nu are sens deci, e mai bine fără vise.
Dar tu, copil sau adolescent în devenire, dacă tu ai cea mai mică speranţă că totul va fi bine şi că poţi reuşi, atunci tu, dragă copile, găseşte-ţi un vis !
P.S: Ştiu că ceea ce scriu nu are sens dar tot ce scriu, scriu ca sa ma descarc, nu neapărat ca să aibă sens :) Asta simt, asta scriu... :)
#