Despre iertare...
Iartă, iartă, iartă...doar despre a ierta- cam asta este tema acestei postări. De ce?! Simplu: am fost pusă de multe ori în situaţia de a ierta dar şi de a fi iertată.
Ce părere am eu despre iertare e destul de greu de spus căci eu sunt genul de persoană care nu poate spune “nu”. Orgolioasă peste măsură, indiferentă şi mai nou extrem de insensibilă [ mulţumesc draga mea A. pentru fiecare sfat :* ] , am şi eu slăbiciunile mele şi nu o dată mi-am călcat orgoliul în picioare pentru persoane dragi. Dureros e faptul că am iertat şi greşeli ce nu meritau iertate, nu pentru că erau de neiertat ci pentru simplul fapt că iertând şi implicit oferind o nouă şansă, mi-am semnat singură un act nescris de suferinţă. Dar cum să nu ierţi când e vorba de cel mai bun prieten, poate? Cum să nu ierţi când e vorba de cineva pe care nu vrei să-l pierzi? şi nu pentru că e în viaţa ta de multă vreme sau pentru că e vineva important ci pentru că au fost momente minunate împreună. Şi cum să nu ierţi când inima-ţi spune-ntr-una că dacă-l laşi pradă uitării şi nu ierţi, nu o să-ţi mai vorbească vreodată sau nu o să-l mai revezi? Destul de dificil. Şi pentru asta, sincer, mă urăsc. Cu toată indiferenţa şi insensibilitatea, sunt o credulă şi nu am puterea să spun “nu frate! e de ajuns!”. Efectiv, nu am puterea, nu că nu vreau. Şi greşesc şi mai mult că de obicei, uit şi greşeala şi iert şi mă comport ca şi când nimic nu s-a întâmplat :-j... Ştiu că nu sunt singura dar de aceea scriu asta. Scriu ca să mă descarc şi poate că într-o zi, când voi învăţa să spun şi eu “nu”, voi intra aici, voi citi ce am scris şi voi râde de propria-mi slăbiciune.
Dar să revenim la iertare în general căci despre mine aş umple pagini şi tot nu ar fi de ajuns să-mi descriu felul de a fi.
Mai nou, am auzit în jur multe teorii ale diferitor persoane despre iertare, teorii care mi-ar putea fi folositoare în viaţă...desigur, când voi deveni conştientă şi suficient de puternică să pun piciorul în prag. Până atunci, să vă împărtăşesc din micile învăţături :)
1. O doamnă profesoară, H.M, ne spunea astăzi la oră că dânsa oferă întotdeauna o primă nouă şansă după o greşeală comisă pentru că aşa e firesc, aşa e omeneşte. Ne spunea că elevii săi au fost iertaţi mai uşor pentru că dânsa consideră că noi suntem încă nişte copii, nu ştim exact care sunt regulile vieţii şi cu ce se “mănâncă”. Însă aceeaşi stimabilă doamnă profesoară ne spunea că a doua şansă dânsa nu o oferă, nu pentru că e rea ci pentru că mereu, în îndelunga sa viaţă, i s-a dovedit mereu că persoanele iertate o dată nu au meritat şi cea de-a doua şansă după ce au greşit anterior şi că mereu aceşti oameni au dezamăgit-o. Ne povestea chiar despre o elevă, premiantă, pe care dânsă o admira pe vremea când îi era dirigintă şi ne-a spus cât de dezamăgită a fost când, la finalul unui an şcolar, a văzut-o pe acea elevă într-unul din barurile-n care-şi făceau zilele celebrii chiulangii. Admiraţia dânsei s-a risipit îndată şi ne-a spus că din acea zi o priveşte pe o elevă ca pe o oarecare căci nu merită mai mult. Mi-adat de gândit acest fapt căci şi eu am avut un conflict destul de urât cu o doamnă profesoară :-s. La început mi-am zis că acest mod al doamnei H.M., este ceva mult prea drastic şi că într-un oarecare fel e puţin nedrept dar se ştie că în momentul în care greşeşti a doua oară, aceea deja nu mai e o greşeală, e o alegere [ păcat că tembelul meu creier şi fraiera mea inimă nu realizează asta ]. Într-o lume atât de nepăsătoare şi egoistă, modul acesta de percepere al iertării este cel mai bun şi mă gândesc că ar fi extrem de bine dacă aş putea face la fel daaar.. nu pot 
Aşa căăă...poate pentru mine e mai bună învăţătura doamnei C.P legată de iertare :)
2. Doamna C.P spunea în intermediul unei ore la clasă că pentru dânsa, iertarea are trei etape. Astfel, conform doamnei profesoare, o persoană iartă o dată pe cineva pentru că aşa e omenesc, aşa e normal, firesc şi drept. A doua greşeală, deja este iertată din generozitate, căci unii sunt mai generoşi. Însă, când e vorba de a ierta o a treia greşeală, aceasta se iartă din prostie celui ce iartă. Şi asta mi se pare o învăţătură extrem de potrivită mie, mult mai logică şi nici atât de crudă. Dar este o învăţătură care-mi arată şi cât de proastă sunt. În mod normal, asta ar trebui să mă dezmeticească, să mă facă să zic “STOP! E de ajuns. E nevoie de o schimbare.” dar eu nu sunt genul acela de om care să îşi ia măsuri şi să facă ceva să schimbe ce e rău.
Învăţăturile sunt bune, nu zic nu dar sincer, am ajuns să cred că ţine de caracterul fiecăruia în parte să ierte deoarece nu ne putem face din viaţa altora, viaţa noastră. Fiecare are propriul drum, propriile trăiri şi îşi conturează propriile învăţături. Nu pot spune că voi adopta o învăţătură sau alta pentru că şi eu greşesc, de multe ori voit sau nevoit, şi am pretenţia să fiu iertată iar dacă nu-mi primesc şansa, ma intrig... Aşa-i în viaţă :)
Cereţi părerile celor din jurul vostru [ spun părere pentru că părerea nu trebuie urmată neapărat; în momentul în care ceri un sfat, îl urmezi ] dar trăiţi-vă viaţa după propriul plac :) Iertaţi ca să fiţi iertaţi la rândul vostru dar nu faceţi asta la infinit căci nimeni nu merită iertare de un infinit de ori şi nici voi, la rândul vostru, nu o meritaţi :)
La final, ca să fiu puţin răutăcioasă, vă spun că eu sunt de părere că e minunat în momentul în care reuşeşti să ierţi o persoană dar să nu-i uiţi greşeala. Asta te poate face să te gândeşti de două ori înainte să ierţi o altă greşeală. Desigur, e important să ştii să ţi asta pentru tine, căci nu e deloc plăcut să scoţi ochii cuiva, vorba aceea, cu greşeala făcută :) Deci vă urez mult succes şi încercaţi să găsiţi propria învăţătură după care să vă ghidaţi! Eu încă o caut :))
#